Marte rosu

Undeva, pe la pagina 450, am citit că trecuseră peste 20 de ani de la aterizarea pe Marte a primilor 100 de coloniști și mi-am dat seama că nu eram lămurită: este autorul așa ambiguu sau am fost eu suficient de neatentă încât să ratez momentele esențiale?

Să începem cu începutul: Kim Stanley Robinson a scris Trilogia Marte, aceasta fiind alcătuită din „Marte roșu”, „Marte verde” și „Marte albastru”. Trilogia a apărut la Nemira și se bucură, mi s-a părut mie, de un oarecare succes care m-a intrigat.
Prin urmare, am început cu „Marte roșu”. Am intrat brusc într-o acțiune care, după aceea, a decurs doar în slow-motion, s-a derulat cu încetinitorul. Sunt foarte multe momente pe care le-aș vedea povestite într-un ritm mai alert și vioi, însă așa am avut impresia că însuși autorul este plictisit de acțiunea cărții sale.

Pe scurt, în „Marte roșu” este vorba despre 100 de oameni de știință care sunt relocați pe Marte pentru a pune acolo bazele unei colonii menite să reprezinte un punct de plecare pentru o colonizare amplă și de durată a planetei Marte. Fiecare dintre marile națiuni ale Pământului are reprezentanți acolo, toți sunt printre cei mai buni în domeniu, toți sunt entuziasmați de ajungerea pe Marte, toți pare bine-intenționați.

Desigur, ajunși acolo, apar multe grupuri și formațiuni cu interese care se bat cap în cap, ideologiile le iau mințile multora, iar izul de război și revoltă este mereu doar la un pas distanță. Liderul neales, dar autoimpus prin atitudine și experiență, John Boone, este un fel de semizeu care se implică mereu în tot ceea ce îl privește sau nu neapărat, o face pe detectivul pentru tot ce începe să meargă prost, dar pare să nu descopere nimic complet tulburător; totul este perfect calculat, cititorul află numai cât trebuie și este lăsat să vadă asta – iar acest lucru m-a deranjat, pentru că m-am simțit ca și cum aș fi fost ținută la distanță în mod intenționat de către un autor care, când scrie o carte cu asemenea premise, promite foarte mult.

În „Marte roșu” sunt foarte multe detalii tehnice legate de suprafața planetei, elementele componente ale solului marțian, ale atmosferei.

Maia, rusoaica ce îi devine repede iubită lui John, are înainte (pe navă, în drum spre Marte) o relație de scurtă durată cu Frank, un alt mascul alfa al grupului. Pe parcursul întregului volum, Maia și Frank nu mai formează un cuplu, dar se vânează reciproc constant, cu tenacitate și încăpățânare, devenind obositori nu doar pentru John (care la un moment dat chiar își dă seama că o iubește), ci și pentru cititor.
Lăsând deoparte detaliile minore legate de modul în care se împletesc acțiunile, este foarte interesant de observat cum autorul descrie niște furtuni pe Marte pe care mi le-am imaginat destul de veridice vizual, dar și împărțirea coloniștilor (care deja își spun „marțieni” când sosesc și alte rânduri de coloniști) în roșii și verzi (primii dorind ca planeta să nu fie supusă influenței umane, să rămână exact așa cum o găsiseră, iar cei din urmă susținând terraformarea, folosirea oricăror mijloace pentru a transforma Marte într-un alt fel de Pământ).

Iar în timp ce anii marțieni par ba a se târî, ba a glisa cu repeziciune în jurul lor sau pe lângă ei, învăluind pe unii și lăsând pe alții în afara oricărei unități de măsură sau control, Michel (psihologul primului grup) se tot întreabă: „De ce n-or fi trimis aici, de la bun început, niște nebuni?” (pag. 302), întrebare care devin relevantă în întregul context al cărții.

Am avut senzația foarte acută că autorul întinde de acțiune; că alege un potențial climax, începe să-l dezvolte, apoi îl abandonează, poate dintr-un fel de teamă că, după aceea, nimic nu ar mai putea egala precedenta intensitate a acțiunii. O idee excelentă, o tehnică interesantă și o carte foarte bună dacă o socotim un draft, iar asta mai ales pentru că sunt convinsă că ar putea fi aduse mici modificări care să însemne îmbunătățiri. Totuși, o lectură fascinantă și destul de relaxantă despre un „cum ar fi dacă ”, varianta marțiană.