Pentru că volumul, “Înainte să te cunosc”, m-a impresionat până peste cap, abia am așteptat să mă “înfig” în a doua parte a aventurii Louisei Clark. Și nu am fost deloc dezamăgită!
Din momentul în care am dat primele pagini, mi-am amintit cu acuratețe de ce mi-a plăcut atât de mult prima carte. Am regăsit, spre bucuria mea, toate elementele care m-au făcut să o citesc pe nerăsuflate, dar și pe personajul principal, Lou Clark, de data asta într-un decor londonez.
Probabil vă închipuiți că despărțirea de Will a condus la o instaurare a disciplinei, motivației și tenacității în fiecare aspect al existenței Louisei, realizând că viața este, în esență un dar deosebit. Nimic mai fals! Încă de la început, regăsim o Lou debusolată, chiar dacă, de data aceasta în inima Londrei și nu în provincie: cu răni încă necicatrizate, cu o slujbă mediocră la un bar din aeroport și fără planuri mărețe de viitor. Are un apartament pe care nu o trage inima să-l mobileze, un șef total nesuferit și un trai destul de solitar. În plus, ne dăm seama că predispoziția Louisei pentru mici (sau mari) buclucuri a rămas acolo. Apar noi provocări, peste care este interesant să o vedem cum trece și apar și noi personaje, la fel de carismatice ca în primul volum, la care se adaugă cei deja cunoscuți: familia Clark și familia Traynor. Unul dintre nou-veniți este o adolescentă rebelă care, cel puțin inițial, îi va da mari bătăi de cap Louisei. Altul este, așa cum bănuiți, un bărbat atrăgător și de data asta – veste bună! – avem un scaun cu rotile în minus. Dacă nu ați intuit acest aspect înseamnă că ați citit prea puțin Romance și trebuie să stați la colțul siropos al bibliotecii!
Pe alocuri, a doua carte mi s-a părut mai palpitantă decât prima, dar pot da vina și pe memoria lecturii care probabil s-a estompat. Mai sigur este să afirm că “După ce te-am pierdut” este cel puțin la fel de bună ca prima. Avem fragmente amuzante (odă râsului în metrou de una singură!), care se combină armonios cu cele melancolice, cu cele romantice și cu câteva “fierbinți”. Nu rămâne nici o “aromă” neacoperită, așadar nu există “Mi-ar fi plăcut să fie mai…”
Dacă ar fi să reproșez ceva, este că finalul mi s-a părut hiper-optimist – deci nu foarte plauzibil. Într-un fel înțeleg că face parte din amprenta autoarei, iar un final în care toți sunt mega-happy este menit să ne lase o rază de soare în suflet. În schimb mi-a plăcut că prin epilog a lăsat o ușă aproape evident deschisă către a treia parte (Yes! Yes! Yes!).
Dacă va fi să o reîntâlnim pe Louisa în alt volum, cine o poate condamna? Fata asta crează dependență prin felul ei precipitat de a fi, prin cocktailul de sentimente pe care ni-l servește de fiecare dată și prin faptul că ne invită să-i urmărim destinul, dovendindu-se învingătoare în fața depresiei, obstacolelor în dragoste, persoanelor și momentelor dificile.
În concluzie, nutresc speranța părții a treia în care să mă pierd din nou și pe care s-o savurez la fel de intens. Însă chiar dacă aceasta nu va exista, contează că deja mă număr printre fanii lui Jojo Moyes și sunt hotărâtă să-i citesc toate celelalte cărți.
