Rătăcitorii

Cartea Olgăi Tokarczuk nu este un roman. Este acel gen de carte care nu se lasă cu ușurință încadrată într-o singură categorie literară: un amestec de memorii personale, note de călătorie, culegere de eseuri și aforisme, proză realistă, istorică și fantastică și portrete ale unor oameni întîlniți în peregrinările scriitoarei care își declară apartenența la tagma rătăcitorilor. Ceea ce unește aceste fragmente de literatură eclectică și (în mare parte) fermecător de frumos scrisă este neliniștea ca stare permanentă, nevoia personajelor și a scriitoarei ca personaj central de a se afla în mișcare, mobilitatea și disponibilitatea de a schimba permanent peisajul.

Proza Olgăi Tokarczuk, în mod paradoxal, se îndepărtează de raţionalitatea iluministă (deşi Kant o însoţeşte deseori în gîndirea artistică), urmărind în spirit romantic faţa ascunsă a lucrurilor, latura lor intuitivă, greu de surprins şi de formulat, dar mult mai bogată şi mai autentică, pentru a reconfirma necesitatea cunoaşterii în scopul menţinerii unui echilibru şi al distanţării de haos şi degradare. Este un periplu conştient pe care prozatoarea îl întreprinde în toate textele, o călătorie necontenită, o transgresare a graniţelor şi a spaţiilor, cu descoperiri şi ipostaze felurite, suprinzătoare, de multe ori inedite, totul circumscris regăsirii, redimensionării, reproiectării însoţite de un anumit sens, de o anumită ordine.

Granița fină dintre familiaritate și înstrăinare intuită de Tokarczuk dă naștere unui experiment livresc cu totul aparte, concretizat poate în forma sa cea mai completă în volumul Rătăcitorii (Polirom, 2018), care se constituie ca o meditație fragmentată asupra pribegilor, mînați de dorința de a se afla în permanentă mișcare. Romanul este, în manieră tipică, un palimpsest: de la debutul cu tentă autobiografică, care mărturisește fascinația aproape obsedantă de a pătrunde mersul lumii dintr-un stadiu dinamic, la peregrinările unei mame fugare prin stațiile de metrou din Moscova, scriitura polonezei reformulează imaginea lumii în ochii cititorilor săi. Între paginile cărții sînt ascunse douăsprezece hărți, fiecare aparținînd unei epoci diferite, care reprezintă Pămîntul ori crîmpeie ale acestuia în diferite stagii de descoperire. Elementul comun care conferă un orizont de legătură între acestea, precum și între diferitele povestiri presărate aparent aleatoriu rezidă în similaritatea universului nostru cu organismul uman și mai ales în necesitatea ambelor de a se mișca pentru a trăi. De altfel, pe întregul itinerar ar firului urmărit de Tokarczuk este speculată această viziune a unei planete vii, asemenea unui organism însuflețit, care își urmează propriul parcurs existențial, în paralel cu traiectul locuitorilor săi.

Citind Rătăcitorii, care are mult din filosofia și stilul altei cărți ale aceleiași autoare, Călătoria oamenilor Cărții, ești oarecum descumpănit, fiindcă nu te poți hotărî dacă și de unde aceste pagini sînt ficțiune, eseu, jurnal de călătorie etc. Asemeni unui călător, treci prin diverse spații ale literaturii, fără să percepi ca obstrucții clasicele îngrădiri ale genurilor și reușești o întîlnire cu propriile impresii de călătorie și de lectură – tot o călătorie și ea. În general, în proza aceasta a Olgăi Tokarczuk descoperi o lume care se află în continuă mișcare, „umăr în umăr”, deși, prin gîndurile care o țin prizonieră în propriul sac embrionar, o găsești incredibil de statică.

Dincolo de periplurile autoarei polone în pluriperspectivismul călătoriei, marele succes al romanului constă în unitatea tuturor acestor perspective independente care nu distrug echilibrul întregului. Rătăcitorii devine o za narativă în care ochiurile armurii sînt adînc întrețesute, un lanț în care fiecare perspectivă trimite la perspectivele precedente ori viitoare. Romanul e un intertext, un exemplar autentic de (auto)referențialitate.