Becks merge la școală

„Becks merge la școală” tocmai a apărut, în aprilie 2016, la editura Herg Benet, acolo unde anul trecut apăruse și prima parte a acestei anunțate trilogii, „Octopussy”. Despre primul volum știți că mi-a plăcut, însă al doilea este și mai bun, l-am citit în câteva zile de pe telefon, n-am avut răbdarea să-mi descarc fișierul și pe Kindle.

Dar, cum mă știți, încep cu ce nu mi-a plăcut, ca să scap repede de asta.

Nu mi-a plăcut coperta. Sunt fană declarată a cam tot ce înseamnă copertă a la Herg Benet, dar mi s-a părut că asta prea s-a bazat pe stereotipul cu picioare și fustiță în raport cu adolescentele. Alt motiv nu am, dar m-a deranjat asta destul; de fapt, mai am: și Becks, și Hyena sunt destul de dark, iar coperta asta e prea light pentru tot ce înseamnă ele.

Nu mi-a plăcut titlul. E prea ”inside joke”, chiar mă gândesc că, pentru cine nu știe de primul volum, acesta poate să pară de sine stătător și, mai mult, poate n-o să-i pese nimănui de una pe care o cheamă Becks și care merge la școală. Și așa ar rata niște chestii foarte faine din ambele volume.

Revenind la părțile bune - și începând cu finalul cărții: mi-a plăcut foarte, foarte mult că autoarea a avut curajul să omoare un personaj esențial. Și tare sper ca în următorul volum să nu aflăm că de fapt n-a fost așa, că a visat nu-știu-cine, că și-a imaginat. Mi-ar plăcea să văd o acțiune construită în lipsa personajului respectiv, atât de important până acum. Iar rezultatul cred că ar fi mult mai interesant decât dacă autoarea ar decide să învieze personagiul.

În al doilea rând, lejeritatea cu care povestea curge e aproape frustrantă pentru cititor, deși decorul se schimbă de multe ori. Parcă nu-ți vine să crezi că Becks se descurcă cu totul, chiar dacă ea are impresia că nu e mereu așa. Parcă o invidiezi pe Cristina Boncea că-și poate construi personaje atât de puternice, de ”true”. Parcă ți-ar plăcea ca și lumea ta să fie așa extremă ca a gemenelor Becks și Hyena: când e să te bucuri, aproape să mori de fericire, iar când e rău, să-ți fie cel mai rău posibil.

Cred că vreau să spun că nici personajele, nici acțiunea nu pot fi acuzate de banal sau plictisitor. Totul e alert, nu găsim pagini umplute doar de dragul de a ajunge spre final.

Și mai cred că Cristina a știut de la început că o să-și omoare personajul, dar și-a dorit atât de mult să nu lase asta să se vadă decât la momentul potrivit încât a uitat și ea despre asta și și-a amintit chiar la final, când trebuia să se întâmple. Tocmai de asta e și mai credibil: cumva, pare că nici autorul nu știa foarte clar dacă moare cineva sau nu, iar asta e deja o poveste care se folosește de scriitor pentru a ieși la lumină, una care nu are nevoie de cineva care să planifice totul și să execute fiecare detaliu după plan.

Dacă mie mi-a plăcut, îmi dau seama cum e cu cărțile astea pentru adolescentele care se bucură cu siguranță când citesc despre fete care le seamănă, la trup și simțire. Și mă bucur că, de exemplu, bisexualele și lesbienele vor învăța că nu-s „greșite”, că există diversitate și loc pentru fiecare.

Chill, părinți și moraliști! Dacă un om n-are o anume preferință, cititul despre păsărici n-o să-l facă să-și dorească încă una pentru experimentat.

Ce îmi e clar este că primul volum a însemnat așezarea unui decor. S-a mai introdus o ușă, s-a mai vopsit o bucată de material, s-a mai nivelat niște teren.

„Becks merge la școală” este micul cutremur. Destul de șocant și neașteptat în sine, dar care anunță tsunami-ul (al treilea volum adică, evident) pe care puțini îl intuiesc acum.

Mi-aș dori să pot spune „păi în 3 sigur se întâmplă aia și mai ales ailaltă”, dar nu am niciun indiciu, iar necunoscutul (ca toți necunoscuții) are cele mai bune bomboane!