Fetița care se juca de-a Dumnezeu

Este un roman despre copilarie. Aceasta a fost miza si ca viziune si din punct de vedere lingvistic, este romanul unei copilarii contemporane. In plan secund, apar multe alte teme, iar tema cea mai discutata este cea a emigratiei, un subiect la moda, de altfel. E un roman despre naivitate, despre limbajul copilariei, despre modul in care copiii vad lumea. Incerc sa experimentez o stilistica noua pentru mine, inspirat fiind si de copiii mei, Filip este inca foarte proaspat, neintrat in adolescenta si spontan.

In primul rind, pentru ca Dan Lungu dovedeste, inca o data (daca mai era cazul), ca este un scriitor get-beget, pina-n maduva oaselor, un scriitor care merita toata atentia cititorilor (romani sau straini). Apoi, pentru ca forta sa narativa este atit de mare incit te inghite cu totul, te trage intre paginile cartii sale, te copleseste si iti ocupa mintea complet – e aproape o invazie literara. Nu-mi plac judecatile de valoare absolute, dar, citeodata, cind entuziasmul se revarsa, le emit. Asa ca, iata, Fetita care se juca de-a Dumnezeu este, fara doar si poate, una dintre cele mai bune carti ale anului 2014 si una dintre cele mai faine „piese” literare pe care le-am consumat eu in ultimii ani (un adevarat hit, daca vreti sa pastram comparatia). 

Dan Lungu revine cu un roman a carui miza transcende (la fel ca in Cum sa uiti o femeie) elementul social si se deschide spre psihologic, spre zonele de adincime ale constiintei umane, confruntate cu un nou tip de criza: destramarea familiei, abandonul temporar al copiilor, parasiti de parintii plecati in cautarea himericului „mai bine” dintr-un Occident care ajunge sa echivaleze cu muncile cele mai injositoare, dar si cu un tip de instrainare treptata, deseori ireversibila si avind consecinte dramatice. Dan Lungu construieste unul dintre cele mai credibile si mai puternice personaje-copil din literatura recenta, al carui monolog interior cucereste prin sensibilitate si inocenta autentica, fara nici o nota falsa sau neverosimila.

Dan Lungu si-a construit cartea pe doua paliere, nu numai emotionale, ci si de structura: in capitole succesive, pendulam intre mintea Raditei, o fetita de aproximativ zece ani, si a mamei acesteia, aflata la munca in Italia, cu slabe sperante de a se intoarce prea repede in tara. Radita este fetita care se joaca de-a Dumnezeu, ea este cea care, intr-o lume mare, reuseste sa ne descrie propria lume mica, cea in care ea se invirte, plimbindu-se intre scoala, casa, locurile de joaca, vecini si gindurile tot mai dese la mama ei. De altfel, ea pare parasita in aceasta lume de tot ceea ce are drag: mama a plecat de citiva ani in Italia, pentru ca nu se mai descurcau cu banii; tatal si sora sa mai mare, adolescenta, s-au mutat la apartamentul familiei si se vad din ce in ce mai rar; bunicii par uneori depasiti de multitudinea de sentimente ale fetitei, pentru ca ea este in perioada de descoperire a lumii, a senzatiilor, a pasiunilor. 

Nu stiu, am facut-o cu multa bucurie si febrilitate a empatiei. Am retrait emotii pe care le credeam uitate, a fost foarte interesant. Intotdeauna mi-a placut sa stau de vorba cu copiii si faptul ca m-am jucat destul de mult cu copiii mei cit erau mici mi-a dat ocazia sa le admir inocenta si spontaneitatea. Multe lucruri le-am notat in jurnalul meu de creatie, iar acum acele observatii mi-au fost de mare folos.