O vara cu Isidor

Mi-am dorit cam de acum zece ani să scriu și o poveste pentru copii. Pentru copii mai mari, un roman, un basm lung. De fiecare dată ceva m-a deturnat. În 2017, acum, invitația lui Bogdan-Alexandru Stănescu, de-a scrie o carte pentru colecția „Junior” a Editurii Polirom, m-a pus pe treabă. Am scris ca din pușcă. Am închis tot ce făceam, și într-o lună de izolare totală am scris O vară cu Isidor. Se vede treaba că invitația a căzut pe un teren prielnic: nu doar că visam de mult timp să scriu o asemenea carte, dar de un an și ceva nu mai scrisesem nimic.

O vară cu Isidor a însemnat pentru mine o avalanșă de sentimente, cîteva lacrimi în colțul ochiului, curiozitatea de a descoperi emoțiile unei fetițe și ale prietenului ei de o vacanță, straniul condor Isidor, o lume familiară și totuși nouă. M-am bucurat să observ stilul domol, impregnat de poezie și în același timp palpitant al volumului. Serena este o fată de vîrsta mea (are 13 ani, un telefon mobil, două prietene, părinți grijulii – deci, semănăm!), cu o personalitate puternică. Ea aude la știrile de seară despre bătrînul Isidor, devenit cel mai vîrstnic locatar de la Zoo și e atrasă de el. Povestea este spusă din două perspective: pe de o parte sînt trăirile fetiței așa cum le înțelege ea și pe de alta, gîndurile condorului, care a stat 40 de ani în captivitate. Ideea mi-a plăcut, mi-am zis că Veronica D. Niculescu e prietena mea, căci, iată, și eu scrisesem un fel de nuvelă în care un băiat și o pisică prezentau din perspective diferite viața și dacă Isidor se bucură de atît de mult succes, cine știe… E adevărat că perspectiva fetiței este mai cuprinzătoare decît a condorului, dar a lui mi s-a părut mai reflexivă, mai tristă tocmai prin inocența pe care o presupune.

Stilul autoarei capătă o notă definitorie prin atenția acordată detaliilor, a căror cumu­lare controlată asigură o stare de necesitate în puzzleul poveștii, și prin umorul fin, care se strecoară în țesătura textului. Comparațiile neașteptat de pline de emoție („Pleoapele i s-au zbătut ca doi fluturi”; „Căpșorul cald îmi încăpea în palmă, ca un măr fierbinte, abia cules dintr-o grădină”) ori înregistrarea minuțioasă a intimității binefăcătoare a celuilalt („Ne întorceam de pe-o parte pe alta ba unul, ba celălalt, icneam și scînceam și ne strîngeam unul într-altul”) recreează o atmosferă de dulce trîndăvie, de vacanță fără sfîrșit. Așadar, volumul urmărește aventura eliberării condorului, dacă avem în vedere călătoria (inițiatică) întreprinsă și planul pe care Serena îl duce la bun sfîrșit, în pofida despăr­țirilor/distanțelor care se interpun, inevitabil, între cei doi. O vară cu Isidor este, însă, și aventura căutării și a descoperirii de sine, aventura unei relații, în care fiecare se confruntă cu sine însuși și cu celălalt, cu aspirațiile și cu limitările existente, iar Isidor rămîne ca o permanentă promisiune că visurile pot deveni realitate.

Romanul pentru copii al Veronicăi D. Niculescu e pur și simplu o splendoare. Se citește cu acel interes pe care cei mai mulți dintre noi și-l amintesc din copilărie. Trece poate cea mai grea probă: lectura cu voce tare. [...] Ca toată proza autoarei, are muzicalitate, are acel ritm care te atrage în poveste și care vrăjește deopotrivă cititorul și ascultătorul. Nici nu i-e greu adultului să-și imagineze bogăția de trăiri pe care povestea Serenei și a condorului care comunică prin scris o trezește în mintea unui copil. Cu toate că nu descrie peripeții fantastice, romanul lui Isidor, povestea regăsirii libertății și descoperirea tuturor implicațiilor ei (nu toate fericite, căci de-a lungul drumului și libertatea prinde alte înțelesuri), pătrunde în imaginarul celor mici cu ușurința marilor aventuri din spatele întîmplărilor la care noi înșine am putea să fim părtași. Reușita autoarei vine și din aceasta, din faptul că și-a țesut povestea mai puțin pe tărîmul basmului și mai mult în lumea pe care cititorii ei mai mici, deși n-o înțeleg pe deplin, o folosesc ca loc din care decolează spre marile lor vise. Asemenea condorului Isidor, sufletul acestora învață să zboare, pagină după pagină. Și al părinților-lectori odată cu al lor.

În cartea O vară cu Isidor, Veronica D. Niculescu, autoarea romanului poetic Spre văi de jad și sălbăție (editura Polirom, 2016), ascunde în povestea fetei care eliberează un condor, ca aproape o a doua piele a oricărui artist în lumea contemporană, o revoltă. O revoltă la adresa oricărei privări de libertate, a unor structuri vechi de secole care nu sînt decît modele carcerale mascate, o căutare a extazului din lucrurile simple, între care omul, trup și suflet, poate respira în voie și poate înțelege un ritm ancestral din mici epifanii urbane. Cartea este și o pledoarie scrisă a gîndirii neîntrerupte, care împarte aceeași substanță cu visele, ale fetei de 13 ani sau ale unui condor. Nu trebuie evitată nici ideea unei crize a poeticilor contemporane, adesea istovite de experiment; aici, această „oboseală” estetică – prezentă și la Ana Alfianu, prin dezinteresul protagonistului față de două dintre puterile miraculoase ale țestoasei, anume țesutul și compunerea versurilor – este redată prin imaginea condorului care învață să scrie, să citească și să vorbească în limba oamenilor.