Contraviaţa

Dintre toate cărţile lui Philip Roth pe tema evreităţii, Contraviaţa este cea mai complexă şi criticii literari se referă la acest roman ca fiind prin excelenţă despre Israel, pe care Roth îl vizitase pentru prima dată în 1963, invitat să participe la un simpozion despre scriitorii evrei. Era perioada de dinainte războaielor şi Roth s-a întors acolo de mai multe ori, odată a făcut un turneu cu Aharon Appelfeld, cînd a vizitat şi West Bank, episod care apare sub forma unui interviu din Shop Talk şi care i-a inspirat, mult mai tîrziu, în 1993, romanul Operaţiunea Shylock, o autoficţiune satirică sub forma unui policier politic identitar evreiesc. Listînd temele acestei cărţi, Claudia Roth Pierpont, cea mai bună biografă şi hermeneută a operei lui Roth (a cărei monografie Roth Unbound o consult de fiecare dată), spune că e vorba despre nevoia umană de transformare şi de sens, despre locul evreului în istorie şi volatilitatea identităţii, despre puterea limbajului şi, fireşte, a dorinţei carnale.

Pe Roth nu-l citeşti niciodată pe nerăsuflate şi, mai ales, pe nemestecate. La el, niciodată nu poţi urmări doar „povestea”. Se deschid trape-surpriză şi trebuie să te pregăteşti pentru ele din timp, ca să nu cazi pur şi simplu în gol, fără plasă de siguranţă. Roth nu îţi povesteşte, ci te invită să povesteşti cu el, să-i devii însoţitor în textul pe care nici tu nu-l poţi povesti altcuiva. Nu vă pot povesti, de fapt, Contraviaţa, nici nu voi încerca. Cuvintele-cheie ale cărţii sînt: fraţi, evreitate, evreul american, căutarea identităţii, alteritate, romancier. Treaba aceasta cu evreitatea este destul de spinoasă, de controversată, în general. Roth explorează respectiva filieră, care devine subiect de reflecţie şi de polemică pe tot parcursul romanului. Potrivit unor surse, Philip Roth a scris acest roman în urma unei călătorii în Israel, unde a ţinut o conferinţă despre evrei şi despre soarta acestora de-a lungul timpului. De acolo vin, probabil, accentele polemice ale cărţii, deschiderea ei spre cititorul fără prejudecăţi, dar şi spre cei cu opinii antisemite. În cele din urmă, linia dintre realitate şi ficţiune devine atît de subţire, încît se confundă aproape de la sine. Philip Roth e, pînă la un punct, Nathan Zuckerman. Iar romanul acesta, scris la o vîrstă la care autorul era în plină forţă creatoare, propune mai multe întrebări decît răspunsuri. În fond, nu asta trebuie să facă o carte? O carte bună, la care te întorci spre o a doua lectură, aceea în care povestea nici nu mai contează atît de mult. Contează grila de receptare. De înţelegere a rostului care, poate, a stat ascuns la prima lectură.