Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură

Narcotice in cultura romana (editia noua, revazuta si mult adaugita, Polirom, 2014, 700 pagini, 90 ilustratii; intre timp accesibila si in traducere germana) este o carte extraordinara. A fost si ramine pesemne cea mai bine vinduta carte de stiinte umaniste in Romania, un succes care recompenseaza predilectia autorului pentru subiecte riscante si provocatoare, dar si asteptarile cititorilor avizi. Ca angajament unic, munca de cercetare de o viata a lui Andrei Oisteanu aduce o ampla marturie de calitate privind pozitia cruciala a istoriei religiilor in studiul macro-istoriei culturale. Si e, astfel, un reazem in plus in rafala de vesti proaste referitoare la provincialismul deprimant, ipocrizia devastatoare si omniprezenta lipsei de onestitate, care, impreuna, definesc (sau mai bine: scufunda) cea mai mare parte a peisajului intelectual romanesc contemporan.

Unul dintre cele mai curajoase studii de antropologie si istorie culturala realizate vreodata in Romania, pe o tema trecuta de aproape toti cercetatorilor sub semnul tabuului, a fost reeditat la Editura Polirom, intr-o varianta adaugita si ilustrata, fiind de asemenea disponibil acum si in format digital. Cartea lui Andrei Oisteanu, Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura, ajunsa la editia a treia, e un reper pe care ar trebui sa-l parcurga toti cititorii interesati de dinamica mai putin vizibila a subteranelor culturii romane, de circuitele «alchimice» ale narcoticelor, halucinogenelor, stimulentelor si antidepresivelor care alimenteaza, mai mult sau mai putin vizibil, mintile si operele unora dintre cele mai importante nume din spatiul romanesc.

Narcotice in cultura romana (editia noua, revazuta si mult adaugita aparuta la Polirom, intre timp accesibila si in traducere germana) este o carte extraordinara. Nu e tocmai lesnicios lucru, oricine ar admite, sa te mobilizezi bibliografic si alert cit o intreaga brigada specializata in narcotice. Andrei Oisteanu a inceput sa se gindeasca la un atare proiect si, practic, sa si inceapa aceasta carte de peste un sfert de secol. (… ) nici oricare alt studiu scris, publicat sau chiar tradus in romana in ultimul secol nu se pot compara cu savoarea savanta si enciclopedica a volumului Narcotice in cultura romana.

Cartea acopera tot sau aproape tot ce e notabil, din diferite domenii de expertiza (…)

Cartile mele sint adesea provocatoare, in orice caz polemice. De multe ori abordez teme tabu. Sint subiecte tabuizate de secole in cultura romana, nu si in cea occidentala. Am scris, printre altele, carti despre mit si magie in cultura traditionala romaneasca (Ordine si Haos, republicata la Polirom in 2013), despre cliseele antisemite folosite de romani de-a lungul secolelor (Imaginea evreului in cultura romana, republicata la Polirom in 2012), despre narcotice si halucinogene utilizate in spatiul romanesc de la Herodot pina in zilele noastre (Narcotice in cultura romana, republicata la Polirom in 2014). Cartea la care lucrez in prezent, despre sexualitate in cultura romana, va completa tabloul. Mi s-a reprosat uneori faptul ca aduc atingere memoriei unor importanti carturari romani, ca – altfel spus – fisurez pilonii pe care se sprijina „templul culturii romane” (cu sau fara ghilimele). In primul rind, cred ca adevarul este mai presus decit toate. „Adevarul e cea mai buna minciuna”, cum zice genial romanul. Faptul ca, de exemplu, Vasile Alecsandri era antisemit, iar poetul Ion Barbu era cocainoman sint fapte istorice, nu opinii. In al doilea rind, stilpul pe care se sprijina o constructie nu poate sa fie atit de subred. Daca el nu rezista la citeva zdruncinaturi, inseamna ca e un stilp de butaforie, facut din pinza, mucava si lipici. Nu este un stilp solid si ca atare „templul culturii romane” (cu sau fara ghilimele) nu se poate sprijini pe el.

Acest studiu de antropologie culturala (Narcotice in cultura romana, editia a 3-a, revazuta, mult adaugita si ilustrata) m-a incintat inca de la prima editie a cartii (2010) prin bogatia si acuratetea informatiilor, prin interpretarile si ineditul conexiunilor facute de un autor dezinhibat, fara prejudecati, si prin felul in care reuseste sa «scaneze» si sa organizeze un material vast (inclusiv terminologic), complex, delicat si aproape necunoscut pina acum. Prima parte a studiului se ocupa de caracterul religios si magico-ritual al folosirii plantelor psihotrope in societatile arhaice si traditionale din spatiul carpato-dunarean, o zona eludata aproape cu totul de etnologi, din motive de ideologie national-comunista. Sectiunea secunda a cartii urmareste fenomenul din perspectiva istoriei literaturii, a culturii si a mentalitatilor, a felului in care perspectiva etica privind stupefiantele a unor intelectuali, scriitori si artisti din epoca moderna si contemporana s-a modificat in timp.