Adevărul despre cazul Harry Quebert

Vi s-a intamplat ca la finalul unei carti care v-a placut mult, sa nu va gasiti cuvintele sa povestiti despre ea? Intr-o astfel de situatie ma aflu eu acum, cand, desi am terminat de citit Adevarul despre cazul Harry Quebert de aproape doua saptamani si desi imi staruie in minte de parca am citit-o ieri, nu stiu nici de unde sa incep si nici cum sa continui.

Joel Dicker, care la numai 27 ani reusea sa castige marele premiu al Academiei Franceze pentru roman si premiul Goncourt pentru liceeni, dar si sa ajunga pe lista scurta pentru prestigiosul Goncourt, pare sa fi scris cartea care place tuturor categoriilor de oameni, chiar daca nu in aceeasi masura. O carte palpitanta, cu mai multe rasturnari de situatie decat intr-un sezon intreg de CSI, care chiar se citeste pe nerasuflate, desi avem de-a face cu aproape 700 de pagini. O carte scrisa curat, dar in cuvinte simple, uneori repetitive, adica exact cum nu m-as fi asteptat sa fie o carte premiata de Academia Franceza. Joel Quebert dovedeste ca poate tine piept dominatiei nordicilor asupra literaturii politiste, cu acest roman american.... scris in limba franceza.

In centrul romanului sta o intamplare care a zguduit oraselul Aurora de doua ori: o data in 1975, cand Nola Kellergan, o adolescenta in varsta de 15 ani, dispare fara urma si apoi 33 de ani mai tarziu, cand scriitorul de succes Harry Quebert este acuzat de crima,in urma unei descoperiri macabre: trupul fetei este gasit in gradina casei acestuia. Lucrurile par clare, mai ales ca Nola are asupra ei si manuscrisul dactilografiat al romanului Originile raului, cel care i-a adus adevarata faima lui Harry Quebert. Aceasta descoperire atrage dupa sine si alte revelatii, toate parand insa sa il incrimineze pe scriitorul altadata atat de iubit. O singura persoana crede cu tarie in nevinovatia acestuia si este dispusa sa porneasca propria ancheta pentru a arata lumii adevarul despre cazul Harry Quebert: Marcus Goldman, tot scriitor, pentru care Harry a fost mai intai profesor, apoi mentor si parinte spiritual si, in permanenta, prieten.

Joel Dicker stie cum sa gradeze suspansul: intoarceri in timp, evenimente prezentate din perspective variate, voci narative diverse, fictiune si realitate laolalta. Dar, dincolo de misterul care invaluie disparitia Nolei (aceasta Lolita moderna), avem de-a face cu un roman despre scrierea unui roman. Cele 31 de sfaturi pe care Harry i le da lui Marcus si care marcheaza inceputul fiecarui capitol, pot parea o banala insiruire de clisee, fara sa aduca nimic nou si care doar distrag atentia de la tonul general al cartii. Da, sunt lucruri stiute, insa lucruri care nu au fost spuse asa frumos pana acum. Si, in plus, nu strica o pauza de tras aer in piept dupa un asa vartej emotional. Pentru ca lectura acestei carti este asemeni unui roller-coaster: rapida si cu multe schimbari de directie.

Desi autorul nu este genul descriptiv, numele si chipurile (desi niciodata desenate in detaliu) sunt usor de retinut, personajele desprinzandu-se din multime, individualizandu-se.

Sper doar ca temuta boala a scriitorului (de care nu a scapat nici Quebert si nici Marcus Goldman) sa il ocoleasca pe Joel Dicker, iar acesta sa ne ofere un alt roman greu de lasat din mana. Promit sa il citesc si fara niciun premiu in palmares. Si da, imi pare rau ca am terminat de citit Adevarul despre cazul Harry Quebert.

"O carte buna, Marcus, nu se masoara doar prin ultimele sale cuvinte, ci prin efectul colectiv al tuturor cuvintelor care le-au precedat. In mai putin de-o secunda dupa ce ti-a terminat cartea, dupa ce a citit ultimul cuvant, cititorul trebuie sa se simta strabatut de un sentiment puternic; vreme de o clipa, el nu trebuie sa se gandeasca decat al ceea ce tocmai a citit, sa se uite la coperta si sa surada cu o urma de tristete pentru ca toate personajele o sa-i lipseasca. O carte buna, Marcus, este o carte pe care regreti ca ai terminat-o."

Se pare ca pana la urma tot am gasit cateva cuvinte! Mai adaug doua: de citit!