Disco Titanic

Prin capriciul istoriei recente, tema a devenit una acuta, de la inceperea scrierii romanului pina astazi, pentru lumea europeana, tot mai inflamata de ideea ca segregarea si zidurile ne-ar putea salva. Literatura romana contemporana are multi prozatori valorosi, dar – dintre acestia – romancierii adevarati se numara, in cazul cel mai fericit, pe degetele de la doua miini. Disco Titanic ne reaminteste ca Radu Pavel Gheo este unul dintre acestia, de aceea lectura lui nu trebuie ratata.

In Disco Titanic, povestea il are in centrul ei pe Vlad Jivan, patronul unei edituri timisorene din 2011, fost jucator de baschet, ranit in timpul revolutiei din 1989, mare amator de bere si de discutii pe diverse teme cu gasca de prieteni. Este casatorit cu Emilia, profesoara si poetesa, are un fiu adolescent si face afaceri reciproc avantajoase cu un fost securist. Resimte din plin presiunea unor amintiri din propria adolescenta, legate de o excursie cu parintii la Split, in Croatia. Cei trei prieteni sint Vivi, Cornel si Loti. Cu ei patru la o terasa, dupa un meci de baschet, se deschide cartea, intr-o scena de prezentare. Dialogul curge lejer, natural, strabatut de flash-uri din trecutul lor comun, corelat cu neimplinirile din prezent. Initial, tema discutiei se centreaza obsesiv pe secesiunea Banatului, vazut ca o zona romaneasca superioara celorlalte, amenintata indeaproape de mitici, adica de oltenii care s-au infiltrat peste tot si au erodat, incet-incet, cu firea lor gregara, bunul-simt si spiritul gospodaresc al banatenilor, precum si de tigani, care au format deja o veritabila organizatie mafiota: cumpara imobile pe mai nimic (practicind santajul), vile, case de raport, spitale etc. Cei patru prieteni aduc in discutie conjunctura Marii Uniri, perioada in care a existat Republica Banat, propunind, in cele din urma, un posibil stat independent banatean.

De cind am inceput sa citesc romanul, am trait cu senzatia, initial inexplicabila, ca-i este cumva superior precedentului. Si nu era vorba despre constructie (in materie de structura, de macro, Gheo pare imbatabil deocamdata), nu era vorba nici despre calitatea oralitatii, nici despre tema cartii. Pe parcurs, mi-am dat seama ca cel care ridica romanul este personajul principal, depozitarul tuturor ambiguitatilor posibile, un om surprins de autor la virste diferite, a carui evolutie socheaza pentru ca e incomod de usor sa te recunosti in ea. Aici mi se pare mie mina de maestru a lui Gheo, in aceasta subtema a pierderii inocentei lui Vlad, baiatul care asculta rock sirbesc, in special Bijelo Dugme, care se indragosteste, se bate, e exmatriculat, se indragosteste iar, de data asta definitiv (de cea care-i devine sotie), e fortat sa devina colaborator al Securitatii (fara a da vreo informatie, insa), e ranit la Revolutie (oarecum accidental), devine afacerist, profitind de „diploma” de erou al Revolutiei, se inraieste, acumuleaza ura, face afaceri dubioase cu partide politice, indiferent de coloratura, sub indrumarea unui fost securist batrin (dantescul Nea Vergil), apoi se scufunda in fantasma propriei adolescente, intre ruinele fostei Iugoslavii, in discoteca unde, alaturi de citiva prieteni croati, in 1989, comisese o crima.

In Disco Titanic autorul reia subiectul si-si proiecteaza din nou generatia la granita dintre tari si regimuri, dar cu alte directii epice. Istoria spatiului iugoslav si reverberatiile lui romanesti, in anii 1980-1990, constituie scena pe care eroii din noul roman al lui Radu Pavel Gheo evolueaza sinuos, printre compromisuri morale si situatii dramatice. Povestea relatiei dintre un tinar inginer si o literata cu veleitati de scriitoare recompune imensa retea de probleme cu care s-au confruntat romanii si exiugoslavii, dupa destramarea regimurilor care le pecetluisera copilaria si adolescenta.[...] Construit binocular, in perechi de personaje, de timpuri si de lumi, cu un discurs polifonic care se remarca atit prin tehnicile variate (naratiune alternativa cronologic, reportaj de razboi, replici de teatru, decupaj filmic), cit si prin minutia detaliilor de fundal, romanul lui Radu Pavel Gheo e inca o reusita estetica. E cartea unui prozator care stie de mult care e relevanta umana si care-i puterea simbolica a literaturii.

Prin prospetimea redarii si prin efectul de asteptare incordata pe care il imprima la lectura, dintr-un anume punct de vedere, Disco Titanic pare un santier arheologic deschis, care aduce la suprafata, cu incetinitorul, semnele unei lumi disparute: o lume contorsionata si violenta, in care inocenta intilneste brutalitatea, un mediu izolat, care a internalizat suspiciunea, un teritoriu existential permanent umbrit de spectrul amenintarilor, al (auto)cenzurii si al corectiilor, dar, cu toate astea, radiind vitalitate. Acest teritoriu care e decopertat cu incetinitorul, intr-un ritm reglat in asa fel incit sa hraneasca asteptarea si sa pregateasca plonjonul cititorului in trecut, este acela al adolescentei in comunism, intr-un timp al privatiunilor, dar si al dorintelor inflamate, al entuziasmelor contagioase, dar si al erorilor cu consecinte ultime. Tot acest spectru de stari, adesea extrem contrastante, este experimentat de Vlad Jivan, cel in jurul caruia se precipita, strat dupa strat, evenimentele recuperate in Disco Titanic.