Raiul gainilor

Istoria unei strãzi de mahala, aproape ameninţatã cu distrugerea în perioada comunistã, dar care supravieţuieşte în mod inexplicabil, chiar spre surprinderea propriilor locatari, pentru a intra într-o tranziţie haoticã, sumbrã, dar atât de plinã de haz! Este o „frescã” burlescã a unei margini de lume, realist reprodusã cu tot umorul amãrãciunii propriului destin. Deşi o lecturã mai uşoarã decât celelalte cãrţi ale lui Dan Lungu, satira plinã de compasiune din „Raiul gãinilor” este foarte atrãgãtoare. Ce mi-a stârnit hohote de râs: „E adevãrat, când era treaz, n-o pocnea. Dar când se îmbãta, îşi aducea aminte de toate, cã le pãstra grijuliu la rãrunchi, în sertãraşe. Cum deschidea un sertãraş, cum îi înşuruba vreo douã [...] Iar cheile de la sertãraşe le ţinea pe fundul paharului de douã sute. Cum golea paharul, cum dãdea, pe fund, peste chei. Cum dãdea peste chei, cum începea sã deschidã sertãraşe. Cã altfel nici cã se putea; din douã-pe-faţã-douã-pe-dos nu putea fi scoasã decât prin şocuri mecanice. Abia dupã o şedinţã din asta mai lãsa andrelele şi mai punea de-un borş. Dar n-o ţinea mult. Cum sã nu cauţi cheile la sertãraşe?” „Aţi vãzut, bã? Colonelul bea numa’ apã mineralã în casã” [...]”Eu n-am auzit una ca asta, sã dai bani pe apã!” „Nu mai poate de bine, de-aia! Cã uni’-s calici de n-au dupã ce borî, iar alţii dau lovelele pe apã cu pârţ.” [...] „O sã dea rugina-n el.” „Ca-n strunguri dupã revoluţie.”