Penelopiada

Vrem să spunem altfel povestea…

E un mit contemporan, sau… privit contemporan. E povestea isteţei Penelopa, soţia lui Odiseu, dar dintr-o altă perspectivă. Da… din perspectiva spiritului acesteia, care a trăit câteva mii de ani pe tărâmul lui Hades, martoră a schimbărilor lumii şi evoluţiei umanităţii.

Dacă vă hotărâţi să o citiţi vă garantez că nu vă răpeşte foarte mult din timp, nu mai mult de 3-4 ore. Dar vă veţi distra copios, veţi privi mitologia cu alţi ochi dacă aţi citit Odiseea. Cu toate acestea, după ce veţi fi părtaşi la cele povestite, după ce veţi fi trăit alături de credincioasa soţie şi de cele 12 slujnice ucise pe nedrept de către necruţătorul Odiseu, veţi putea observa că orice poveste are mai multe feţe şi, probabil, diferite finalităţi.

Am învăţat un cuvânt nou, factoid – un lucru acceptat, deşi s-ar putea să nu fie adevărat, adică o speculaţie sau o presupunere. Termenul a fost inventat de Norman Mailer în Marilyn Monroe, 1973, cu înţelesul de “fapte care nu s-au petrecut înainte de apariţia lor într-o revistă sau într-un ziar”.

M-am amuzat copios de ironiile aduse deseori în discuţie cu privire la comportamentul total infantil al celor cu puteri supranaturale ale celor din zilele noastre, despre diferitele viziuni asupra infernului, despre relaţiile dintre material şi spiritual. După cum spune şi Penelopa, “Cândva, demult, oricine dorea să se consulte cu noi spinteca beregata unei oi, a unei vaci sau a unui porc şi lăsa să curgă sângele într-un şanţ din pământ. [...]Dădeam drumul unor profeţii vagi: învăţasem să le păstrăm neclare. De ce să spunem totul? Aveai nevoie să-l faci să repete figura, ca să afle mai mult, cu alte oi, vaci, porci, etc, etc.[...] Apoi, după sute sau, poate, mii de ani, e greu să ţii socoteala, deoarece aici nu există timp – obiceiurile s-au schimbat. Nu prea mai ajungeau oamenii vii pe lumea cealaltă, iar sălaşul nostru a fost înlocuit mai târziu cu o locuinţă mai spectaculoasă – gheenă, vaiete şi scrâşniri din dinţi, viermi rapaci, demoni cu fruci în mâini – o sumedenie e efecte speciale. Dar noi continuam să fim chemaţi la suprafaţă, uneori, de magicieni şi de scamatori – oameni care erau dispuşi să pactizeze cu puterile infernale – apoi de plevuşcă, precum spiritişti cu masa, mediumuri, clarvăzători şi alţii de-aceeaşi teapă. Toate acestea erau umilitoare – să fii nevoit să te materializezi într-un cerc de cretă sau în câte un salonaş tapisat cu catifea, numai pentru că voa cineva să caşte gura la tine.”

E amuzant să priveşti fascinaţia spiritelor de demult, pline de admiraţie pentru noile inveţii, dar şi aspre în judecată pentru noile moravuri. Eu una, mai mult sau mai puţin, sunt fascinată de legendele lor. Tind astfel să cred că, pentru fiecare, ceea ce nu a văzut cu propriii ochi este un motiv de a pune cît mai multe întrebări şi de a discuta la nesfârşit despre vremurile respective.

Ceea ce se mai poate observa foarte rapid este eterna râcă dintre Penelopa şi vestita Elena, cea furată de Paris şi pentru care a fost distrusă Troia. Elena era frumoasă, fermecătoare, într-o alergare perpetuă după flirt, dispute, admiraţie. Penelopa a fost mereu la locul ei, supusă dar deşteaptă, iar răutăţile Elenei nu au deranjat-o niciodată atât de mult până în momentul în care Odiseu a trebuit să plece în lupta pentru recuperarea acesteia. Din acel moment Penelopa nu a mai putut trece peste nimic în ceea ce o priveşte pe frumoasa pământeană.

“Era ca o întoarcere în timp, când bărbaţii se holbau la ea la fel ca acum. Îi plăcea să apară într-unul din veşmintele sale troiene, prea împopoţonat, după gustul meu, dar chacun à son goût.”

Citate favorite:

“Apa nu opune rezistenţă. Apa curge. Când îţi vâri mâna prin ea, tot ce simţi e o mângâiere. Apa nu e un zid solid, nu te va opri de la nimic. Însă apa se duce întotdeauna unde vrea şi, până la urmă, nimic nu îi stă în cale. Apa e răbdătoare. Picăturile de apă fărâmă piatra. Să nu uiţi asta, copila mea. Dacă nu poţi trece de obstacol, ocoleşte-l, aşa face apa.”

“Aşa că îţi speli mâinile e sângele lor, i-am replicat eu. Bineînţeles, vorbesc la figurat. O compensaţie pentru toate acele cadavre mutilate. Nu mi-am dat seama că erai capabilă să simţi vreo vină.” (Penelopa vorbindu-i Elenei)

“Lucrurile nu se schimbă de la o epocă la alta, doar metodele sunt diferite.”

“Dacă dorim, putem renaşte, însă, trebuie sa bem din Apele Uitării.”

Concluzii:

Cartea merită citită chiar numai pentru pura ficţiune, nu durează mult şi nu aveţi ce pierde, chiar dacă nu sunt relatate fapte istorice.

Mi-au plăcut subtilele ironii la adresa oamenilor de astăzi. De ce ne chinuim să legăm misterele lui Marilyn, ale lui Adolf, când de fapt nu putem să ne cunoaştem pe noi înşine? Nu ne dăm seama că strămoşii noştri nu au fost cu nimic mai prejos decât noi, că prejudecăţile, vanităţile nu s-au schimbat? Cutia Pandorei a rămas, probabil, deschisă pe veci…