Privind in soare

“…a urmărit din nou spectacolul: globul portocaliu, bariera galbenă, polița orizontului, aerul senin și urcarea lină, lipsită de efort, a soarelui ieșind din valuri – pentru a doua oară în dimineața aceea. Era un miracol din cele obișnuite, pe care nu avea să-l uite niciodată.”

Cărțile sunt ele însele miracole. Ne deschid ochii către minunile de lângă noi – acele mici bucurii cărora, de cele mai multe ori, nu le dăm importanță. E nevoie să vină altcineva sau să apară ceva (o carte) care să ne facă atenți.

Cu imaginea de mai sus am pornit în călătoria oferită de Julian Barnes în cartea ce poartă minunatul titlu Privind în soare. Am fost intrigată de acest titlu, recunosc. Și, mai apoi, a fost acea scenă care m-a bântuit tot restul cărții. Cine se mai poate lăuda că a văzut soarele răsărind de două ori într-o dimineață? Acea scenă descrisă în câteva paragrafe m-a fermecat. Este punctul de plecare, dar și destinația. Autorul oferă cititorului ocazia să i se alăture în această călătorie și, mai mult, îl lasă să aleagă după bunul plac semnificațiile fiecărui moment. Eu am ales ca acea scenă să reprezinte șansa. A doua șansă.

Am citit Privind în soare încet. Am savurat pagină după pagină (cel puțin la început). Am îndoit colțuri de pagini la care am revenit și vreau să revin mai târziu. Povestea micuței Jeanie m-a întristat și m-a amuzat în același timp. Autorul ne poartă de-a lungul unui veac (aș putea să-i spun de singurătate) prezentându-ne un personaj care se apropie de noi cu fiecare pagină și, în același timp, se îndepărtează. Da, povestea bulversează. Am avut momente în care totul era clar, o vedeam pe Jean lângă mine, m-am întristat și am suferit alături de ea, pentru ca mai apoi să fie departe. Legătura pe care credeam că o am cu personajul se pierdea într-o ceață groasă.

Jean este un copil naiv, crede tot ce i se spune și caută răspunsuri în tot ce o-nconjoară. “De ce nurca îşi apără viaţa cu extraordinară îndârjire” este un fel de mantră, întrebarea întrebărilor. A apărut de atâtea ori această întrebare încât am avut pornirea de a-l întreba pe Google care e răspunsul. Știam însă că acesta nu va întârzia să apară, că Jean își vă găsi răspunsurile pentru a închide cercul. Sau, mai bine spus, Jean avea să găsească întrebările potrivite.

Povestea fetei este un pretext pentru ca autorul să abordeze teme de interes general cum ar fi dragostea, sexul, căsnicia, maternitatea, credința sau moartea. Își împletește ideile cu firul poveștii lasându-mă cu senzația că a-ncercat să spună tot, să epuizeze toate subiectele. Le-a îndesat în această carte, în viața unui personaj slab, trecând spre final în SF. Citeam și ceva mă deranja. M-a scos din poveste pentru a trata nemurirea, viața, pentru a judeca existența lui Dumnezeu. Punctual, fiecare idee e conturată frumos, corect. Am simțit că intru nu numai în viața unui personaj, dar și în mintea autorului. Știi senzația aia când autorul pare că stă cu tine la cafea și își spune povestea? Ei bine, Barnes nu numai că îți povestește concepția lui despre viață, dar îți dă libertarea de a fi sau nu de acord cu el.

Deși cartea nu m-a ținut prinsă între paginile ei de la început și până la sfărșit (am mai citit două cărți între timp), este una dintre acelea care te bântuie mai târziu. Este una dintre cărțile care îți deschide o fereastră către altă lume și la care revii când și când pentru că îți aduci aminte că a fost un fragment genial, acolo, printre pagini, îți aduci aminte că ai subliniat un citat care se potrivește perfect cu o întâmplare, o discuție…

“Noi le înmânăm ceva – o făclie, o ștafetă, o povară. Pe măsură ce nouă ne slăbesc forțele, ei se întăresc: tânărul își poartă părintele în spate și copilul de mână.”

“Speranțele ei pentru Gregory, exprimate mai clar, sunau astfel: nu te ancora prea devreme în viață. Nu te grăbi să urnești la douăzeci de ani un lucru care te va lega pentru tot restul vieții. Nu face ce am făcut eu. Călătorește. Distrează-te. Descoperă cine și ce ești. Explorează.”

“Acesta este adevăratul motiv pentru care hotărâse să trăiască pe cont propriu. Căsnicia prezintă doi poli magnetici, furia și teama. Dar acum femeile au ajuns la fel de capabile de furie. Jean se miră că acum femeile sînt adesea cele care îi resping definitiv pe bărbați, care pleacă și se mută unele cu altele, care își proclamă eliberarea de sub suveranitatea sexului opus, care fac adevărate crize de furie nestăvilită.”

“Cum mor oamenii? (…) Scriitorii mureau cu lucruri de-ale lor, scriitoricești, pe buze, dorindu-și să nu fie dați uitării, nesiguri până în ultima clipă dacă le va ieși figura, grație șuvoiului de cuvinte scrise de ei.”

“Mai multe posibilități:

Că Dumnezeu există.
Că Dumnezeu nu există.
Că Dumnezeu a existat, dar nu mai există.
Că Dumnezeu există, dar ne-a abandonat: a) pentru că L-am dezamăgit crunt; b) pentru că este un ticălos care se plictisește repede.
Că Dumnezeu există, dar că natura Sa și motivația Sa sînt dinolo de înțelegerea noastră.(…)”

Citiți Privind în soare. Dacă ați mai încercat și nu v-a prins, mai dați-i o șansă. Merită! Eu, cu siguranță, voi căuta și alte scrieri ale lui Julian Barnes. De asemenea, dacă aveți recomandări, le aștept cu interes.