Sărăcuțul lui Dumnezeu

Pacea sufletului e mai importantă decât orice altceva. Doar astfel ne simțim liberi, împliniți și pregătiți de a ne trăi viața așa cum se cuvine. Nu putem să ne bucurăm de viață și de tot ce e în jurul nostru atunci când sufletul ne e îngreunat de neliniști. O cale de-a ne elibera sufletul este să găsim acel echilibru de care avem nevoie, iar de cele mai multe ori îl găsim atunci când ne apropiem de Dumnezeu. Kazantzakis ne aduce în prim plan viața Sf. Francisc de Assisi, o viață simplă și totodată grea a unui suflet ce și-a găsit liniștea și echilibrul. Drumul Sf. Francisc către Dumnezeu ne este redat de către fratele Leo, un alt suflet rătăcit și bântuit de ispite ce și-a găsit alinarea fiindu-i alături. Francisc făcea parte dintr-o familie înstărită, nu ducea lipsă de nimic și putea avea orice doar la o simplă cerere. Totuși, și-a dat seama că ceva îi lipsește, iar acel ceva nu putea fi cumpărat, ci dobândit cu inima. Mare a fost mirarea celor din jur atunci când acesta s-a lepădat de avere, confort, distracții și s-a decis că va urma calea sărăciei și a umilinței. Tatăl lui a crezut că e doar un moft de tânăr râzgâiat și că se comportă astfel doar pentru a-l face de râs, iar cei din jur au crezut că a înnebunit când îl vedeau îmbrăcat într-o simplă tunică, mergând desculț, răbdând de foame și dansând de bucurie și vorbind despre Dumnezeu. Nu puține au fost momentele când mai că-i venea să renunțe, când simțea lipsa bunurilor pământești și când nu înțelegea voia Domnului. Fratele Leo ne vorbește atât despre minunile ce le-a făcut Sf. Francisc de Assisi cât și despre minunile ce le-a făcut Dumnezeu pentru a le deschide ochii și inimile și pentru a-i face să continue să vorbească în numele Său. Recunosc că unele fapte mi s-au părut exagerate, însă poate nici mintea mea nu înțelege întotdeauna voia lui Dumnezeu și poate nici credința mea nu-i chiar atât de puternică pe cât ar trebui. Poate că vremurile sau lumea de atunci au avut un cuvânt de spus în toate acestea, căci mi-e greu să-mi imaginez că-n zilele acestea s-ar mai putea întâmpla astfel de lucruri, deși nu-i exclus. Totuși, pe lângă încercările grele prin care a trebuit să treacă Sf. Francisc de Assisi pentru a-și găsi liniștea sufletească și deschide ochii spre ceruri, au fost multe pasaje în care s-a subliniat frumusețea simplității vieții și a echilibrului interior. Omul e una cu natura, și nu doar Nikos Kazantzakis o spune, însă tare des uităm acest aspect și tindem spre culmi ce ne copleșesc, în loc să ne bucurăm de tot ce e în jurul nostru, de simplitatea lucrurilor mărunte și cu adevărat importante. “Într-adevăr, pământ e omul, de aceea se și bucură atât de mult, ca pământul, de liniștita ploicică mângâietoare primăvara. Inima mea este plouată, se crapă, plesnește mugurul și Tu îl ajuți să crească.” "- Nimic nu-mi lipsește! (...) - Nimic? Am zis eu, nici cerul? Lăsă capul înjos, tăcu, și peste puțin: - Cerul e prea sus, nu-l ajung. Bun e pământul, foarte bun, aproape de mine! - Nu există lucru mai aproape de noi decât cerul. Pământul e sub picioarele noastre și-l călcăm; cerul este în noi." “Cu ce se seamănă sufletul omului? C-un cuib plin de ouă? Cu pământul căruia îi este sete și care privește cerul întrebându-se când o să plouă? Un ah! este sufletul omului, un geamăt care urcă la cer.”