Ultimii sapte ani de-acasa. Un ziarist in dosarele Securitatii

Descriere

În ultimii ani opinia publică din România este subtil formată şi informată de o sursă pe cât de dubioasă, pe atât de eficientă: dosarele — selectiv scoase la lumină — ale fostei Securităţi. Conţinutul lor, în principiu nedemn de încredere, a trecut şi continuă să treacă, fără examen critic, direct în paginile ziarelor şi în vieţile noastre. Este efectul pervers cel mai difuz şi mai sigur al mult discutatei deschideri a arhivelor: datele exacte se amestecă inextricabil cu cele false, iar credibilitatea primelor se extinde pe nesimţite asupra celorlalte. După dezvăluiri „senzaţionale“ preocupate mai mult să compromită, sau să distrugă cariere, decât să ne ajute să înţelegem ce s-a întâmplat cu noi în comunism, deasupra noastră pluteşte emanaţia toxică a unei generalizate suspiciuni. Cu un sceptic-trist „De ce nu şi el?“ răspundem zvonului care precede o nouă „dezvăluire“, referitoare la personalităţi respectate ale vieţii noastre publice. Iar dacă zvonul nu e urmat de nicio dezvăluire, suspiciunea rămâne.
O victimă a acestui „acces“ orientat la dosarele Securităţii este Neculai Constantin Munteanu, unul dintre cei mai populari ziarişti de la Europa Liberă, din 1980 până în 1994, şi unul dintre cei mai ascultaţi formatori de opinie de după căderea regimului comunist.
Despre el a circulat în şoaptă sau mai răspicat zvonul calomnios, răspândit de securişti interesaţi şi confirmat de jurnalişti leneşi şi iresponsabili, că a fost informatorul Securităţii.
Am reprodus aici documentele aflate în cele două dosare existente pe numele lui NCM, în arhivele CNSAS, demontând mecanismul prin care s-a produs falsificarea şi punând astfel în gardă împotriva oricărei informaţii care provine din sordidele laboratoare ale poliţiei politice româneşti. Interviul care serveşte drept prefaţă cărţii noastre încearcă să elucideze problemele delicate ale cazului: ameninţarea cu închisoarea de drept comun pentru homosexualitate, atitudinea colegilor turnători, sau agenţi de influenţă, relaţiile cu familia şi, mai ales, gestul de aderare la Mişcarea Goma, încununat de admirabila scrisoare adresată lui Nicolae Ceauşescu. Doina Jela Domnule preşedinte, În august 1968 m-am aflat printre miile de români care v-au ascultat vorbind de la balconul Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Vehemenţa cu care aţi condamnat atunci agresiunea armată a unor ţări făcând parte din organizaţia Tratatului de la Varşovia împotriva unei ţări prietene şi aliate m-a făcut să fiu mândru de faptul că eram român. Apărând „primăvara de la Praga“ apăraţi în numele României, dreptul fiecărui popor de a decide singur calea pe care doreşte să o urmeze şi, mai ales, apăraţi prima încercare de a da un chip mai uman socialismului practicat în sfera de influenţă sovietică.(...) Am afirmat, domnule preşedinte, că în august 1968 v-am admirat. Admiraţia şi participarea mea s-au transformat însă rapid în dezamăgire şi retrezire la realitate. Ceea ce regimul fusese înainte de 1968, după un uşor dezgheţ, era şi după 1968. Acelaşi partid omniprezent şi omnipotent, aceleaşi lozinci găunoase, aceeaşi clasă muncitoare trudind în folosul unei avangarde, zisă, a ei înşişi, o avangardă concretizată — şi asta e de rău augur — într-un om infailibil, unicul, singurul, a cărui domnie e caracterizată de presa de partid, cu inconştientă megalomanie, „deceniul Ceauşescu“. Atunci, în august 1968, în euforia mea patriotică, nu am acordat prea mare importanţă pancartelor pe care stătea scris „Ceauşescu-P.C.R.“, „Ceauşescu-România“, „Ceauşescu şi poporul“. Puţini îşi puteau imagina atunci că acele pancarte nu erau decât preludiul la o viitoare şi violentă recrudescenţă a cultului personalităţii şi încă în forme de idolatrizare nemaiîntâlnite în nici un regim comunist de la Stalin încoace. Dincolo de mască, dincolo de mascarada potemchinistă, care este esenţa acestui cult al personalităţii care defineşte lumea pe care, dacă n-aţi creat-o integral, o giraţi în toate formele şi manifestările ei? Simplu. Dialogul între putere, adică între partidul comunist şi popor are un sens unic: partidul dispune, poporul se supune. Nici nu s-ar putea altfel cu un partid care se pretinde deţinătorul unic al tuturor adevărurilor şi care, la rândul său, devine unealta ascultătoare doar a voinţei unui om. Fluturând principii democratice, vreţi neapărat să vă situaţi pe linia marilor dictatori. Vreţi şi reuşiţi acest lucru, la scară balcanică, e drept, fără băi de sânge, dar sigur cu oceane de amărăciune, de dezamăgire, de frustrare. În practica comunistă, e de acum un adevăr binecunoscut, a construi o societate socialistă, mai mult sau mai puţin multilateral dezvoltată, înseamnă ignorarea oricăror libertăţi, a democraţiei, a legalităţii, a alegerilor libere. Sistemul pe care îl mânaţi cu biciul înţelepciunii dumneavoastră nu e nici socialist, nici democratic. Are toate viciile societăţii de tip comunist, aşa cum a apărut ea în Rusia, şi toate anacronismele monarhiilor autocrate de tip feudal. Cum nu se poate mai bine. Neculai Constantin Munteanu